Shyness: How Normal Behavior Became a Sickness e o carte furioasă şi neaşteptată.

Autorul, Christopher Lane, profesor de engleză la Universitatea Northwestern, spune povestea naşterii diagnosticului de anxietate socială, argumentează de ce e o construcţie artificială şi apoi face o pledoarie împotriva ideii că medicamentele – în special anti-depresivele şi anxioliticele – sunt soluţiile cele mai eficiente de tratament.

Timp de mulţi ani, a existat în manualul american care defineşte tulburările de sănătate mintală (DSM) o singură categorie pentru anxietate, anxiety neurosis, termen rămas în folosinţă de pe vremea lui Freud. Cartea lui Lane reface - din interviuri și documente - etapele procesului de muncă la ediţia III, apărută în 1980, care nu doar că a extins categoria „tulburări de anxietate” adăugându-i şapte sub-categorii, dar a şi făcut diagnosticarea mai uşoară.

Între aceste categorii sunt tulburarea de panică, tulburarea de anxietate generalizată şi fobiile – frica de păianjeni la frica de înălţimi etc. Una dintre ele, definită destul de larg - de la frica de a ţine un discurs până la frica de a mânca singur în public de teamă că te va judeca lumea -, a devenit „fobia socială”, un termen re-branduit ulterior în „anxietate socială”.

Lane nu spune că grupul de psihiatrii care au definit boala au fost rău intenţionaţi, ci doar că operau cu un set de convingeri care au dus natural la relaxări ale definiţiilor. Cea mai importantă era convingerea că tulburările mintale sunt dezechilibre chimice, că bolile ţin mai degrabă de circuitele creierului decât de psihic și de întreaga construcţie a minţii ce are loc pe parcursul vieţii unui om. Adică psihanaliza lui Freud pierdea teren în faţă neuropsihiatriei.

Al doilea lucru pe care neuropsihiatrii care s-au ocupat de DSM III şi apoi de IV l-au făcut e că au conturat nişte criterii interpretabile, crescând posibilitatea ca un om să fie diagnosticat cu o tulburare mintală. De aici şi titlul cărţii lui Lane – o serie de criterii laxe şi o imposibilitate de a măsura temerile sociale făceau aproape orice persoană introvertită sau timidă un potenţial caz de anxietate socială.

Ba mai mult - între ediţia III şi III-R a dispărut din definiţia anxietăţii sociale formularea „frică persistentă şi iraţională”, transformând aproape orice îngrijorare în prezenţa altor oameni într-o dovadă a bolii. (Aici găsiţi definiţia cea mai curentă a anxietăţii sociale, luate din DSM IV, apărut în 1994).

Neclaritate a diagnosticului făcea ca studiile să arate că proporţia de oameni cu anxietate socială în Statele Unite era între 2 şi 20 la sută în funcţie de cum erau cuantificate criteriile.

Companiile de medicamente au reţinut doar ultima cifră şi „anxietatea socială” a devenit boala minune a aniilor ’90. Presa s-a bucurat că are un subiect nou, iar companiile farmaceutice s-au bucurat că au ce trata.

Povestea anti-depresivelor şi anxioliticelor (Paxil, Xanax etc.), a campaniilor de marketing care le-au însoţit şi a efectelor secundare care au creat numeroase scandaluri constituie a doua parte a cărţii lui Lane, pe care v-o recomand cu drag.

Lane nu neagă nici pe departe existenţa anxietăţii; povesteşte doar cum orice formă de retragere din societate a devenit, în timp, susceptibilă de a fi catalogată drept tulburare mintală şi cum lobby-ul şi marketingul companiilor farmaceutice au sădit ideea că problema e strict una de chimie şi se poate rezolva uşor.

Situaţia s-a mai schimbat. După cum arată şi cover story-urile recente din TIME (aici şi aici), există o contra-mişcare care susţine că un grad de timiditate şi de îngrijorare e normal, ba chiar binevenit.