Elena Chetraru ne-a trimis o poveste personală care ilustrează cum se pot aduna în viaţa noastră îngrijorările fără o cauză clară, de cele mai multe ori nefondate. Trimite şi tu povestea ta.

Sunt puţine dăţi în care recunosc că am o problemă de anxietate. Am uneori senzaţia că mi-o provoc singură, că las timpul să curgă pe lângă mine şi apoi intru într-n fel de atac de panică controlată. Gata, de mâine mă apuc serios de structuri, de terminat proiectele, de pus la punct şi organizat tot ce n-a fost organizat vreodată. Şi fac planuri la ceasuri târzii, de obicei între 11 şi 01, când şi copilul şi soţul dorm şi fâsâie uşor a odihnă.

Nu ştiu de când le am; poate din liceu când nu învăţam la vreo materie şi mă gândeam “să vezi că din toţi 30 chiar pe mine o să mă scoată la tablă şi nu ştiu deloc formula asta de la fizică”. La alte materii rar mi se întâmpla, dar fizica era cea mai terorizantă.

Au continuat şi în facultate pentru că nu aveam întotdeauna buna dispoziţie de a-mi scrie temele. Uneori îmi mai veneau idei în metrou şi le notam ca fiind cuvinte cheie sau expresii de ţinut minte, deştepte şi impresionante, care să mă scoată din ruşinea că mă duc cu tema nefăcută. Dar până la a umple măcar un A4 mai era de treabă.

Aş vrea să vorbesc mai mult în schimb de apogeul acestor atacuri. Au început să fie maxime după ce am născut.

În maternitate era o doamnă doctor neonatolog, fată bătrână. S-a uitat la mine şi n-a văzut unghii lungi, n-a vazut nici ojă (nu ca n-ar fi compatibile cu noii născuţi, dar nu obişnuiam să fiu cochetă în felul acesta), n-a văzut nici vreo geantă pe patul de spital şi atunci s-a luat de aspectul copilului care stă pe scutec de pânză şi pe cearceaful de la spital, în patul în care eu dorm. NU E VOIE! Aşa mi-a zis. Şi mi-a înşiruit cel puţin 30 de riscuri la care mă expun eu şi la care expun nou-născutul.

Îmi amintesc că, deşi eram după 2 nopţi de travaliu, nu puteam să dorm. Mă gândeam cum transform eu casa într-o sferă septică şi cum fac eu ca tot ce intră în contact cu copilul meu să fie pur şi lipsit de microbi, viruşi, bacterii, scame, probleme.

Acasă, situaţia a fost accentuată de vizita medicului de familie. Copilul trebuie spălat în fiecare seară, trebuie alăptat la 3 ore, nu aveţi voie să îi daţi suzetă sau biberon, trebuie culcat 25 de minute pe partea stângă, apoi întors pe partea dreaptă. După 2 ore întorceţi înapoi copilul pe partea stângă. Nu culcaţi copilul cu faţa în sus. Pericol de sufocare. Nu culcaţi copilul pe burtă. Pericol de moarte subită. Păstraţi-vă calmul şi verificaţi copilul din 30 în 30 de secunde! NU spălaţi copilul în cadă. Nu spălaţi copilul la duş. Nu spălaţi copilul cu apă! Nu supraîncălziţi copilul. Nu lăsaţi copilul să îi fie frig. Iubiţi copilul. Nu ţineţi copilul în braţe! Nu daţi copilului ceai! Nu daţi copilului apă! Daţi copilului mâncare de la 6 luni. NU începeţi cu măr, încercaţi pară. NU daţi morcov crud, daţi morcov fiert

Astea plin alte câteva mii mi-au fost grijile timp de 2 ani de zile. Aşa era toată ziua mea şi noaptea mea. Aşa am făcut! Doi ani de zile! Pardon, încă mai fac! Mă trezesc în mijloc de noapte şi îi verific respiraţia, apoi temperatura la frunte, apoi mâinile, apoi ochii, apoi picioarele.  Apoi adorm. Apoi mă trezesc iar şi fac acelaşi lucru. Nu mai zic de perioadele şi săptămânile cu răceala. Adorm cu el în braţe şi visez că nu respiră. Mă trezesc, văd că e bine, îl mai aşez acolo la mine în braţe, chiar dacă eu stau cu gâtul strâmb sau picioarele ghem şi iar adorm şi visez că îl sufoc! Şi tot aşa.

În cei doi ani cât am stat acasă credeam că astea sunt griji de mamă. Mai ales că pe net găseam aceleaşi griji şi manifestări la alte mame. Apoi am văzut alţi oameni făcând la fel cu contul lor din bancă, cu maşina lor, cu pământul lor. Aceleaşi manifestări de grijă ca nu cumva să se întâmple ceva rău şi să afli târziu. Că de împiedicat nu se pune problema! Ca nu cumva tu să fii ultimul care vede cum statul îţi pune poprire pe cont sau cum cineva ţi-a lovit maşina şi a fugit de la locul accidentului sau ţi-a căzut un capac de la jantă şi culmea, nu l-ai văzut în retrovizoare.

Revin la crescutul copiilor şi îmi amintesc ce îmi spunea mama.”Pe vremea mea nu era aşa!” Ea a crescut 3 copii. Aproape singură, că tata nu s-a implicat în niciun fel. Şi ne făcea baie o dată pe săptămână, dormea cu noi în pat, le lăsa pe fetele mai mari, de 8 şi 12 ani, să aibă grijă de bebeluşul de câteva zile. Dar nu citea despre riscurile la care expune bebeluşul dacă e culcat cu faţa în sus. Ştia şi ea câte ceva de la bunica. Să pună copilului un săculeţ cu sare la gât dacă tuşeşte. Sau să dea cu oţet dacă avea febră. Şi nici nu cred că îşi făcea griji că dacă după 1 an dă copilului lapte de vacă o să aibă probleme cardiace după vârsta de 30 de ani. Ca atare eu nu am probleme cardiace. Dar am atacuri de anxietate, de panică indusă, controlată de grija zilei de mâine, de grija răului.

De care sincer aş dori să mă lipsesc. Şi am început prin a scrie despre felul acesta de anxietate. Mai am şi alte manifestari legate de bani sau spaţiul mic în care trăiesc sau siguranţa jobului şi a zilei de mâine. Dar mi se par mici comparativ cu grija gândurilor legate de copil şi siguranţa lui. 

Înţeleg din acest proiect şi aceste poveşti că nu sunt singură. Dincolo de educaţie, studii, profesie, avuţii, nu sunt singura cu aceste atacuri. Văd, citesc şi înţeleg dramele celor care se tem de atacuri teroriste cu sau fără arme, biologice sau nu. Văd uneori măştile doctorilor şi îi înţeleg şi pe ei.

Până la urmă astea-s bolile moderne. Poate şi capitaliste.

Elena